muzica

Muzica (din gr. mousikē) este arta combinării notelor în succesiune și simultan  într-o formă plăcută estetic, organizarea ritmică a acestor note și integrarea lor într-o lucrare completă.
 Muzica românească cuprinde totalitatea creațiilor muzicale elaborate de către români.

Istoric

Posibilitatea de a trata muzica daco-geților și a protoromânilor este foarte limitată din pricina documentației minime păstrate. Începând cu Evul Mediu, situarea la confluența dintre est și vest a determinat o diferențiere între muzicile gustate în primele state românești: cele așezate în apus beneficiază de influențe vestice, în vreme ce statele situate în est preiau elemente din muzicile bizantină,slavă și, mai târziu, turcească. Aceste influențe au acționat atât asupra muzicii folclorice, cât și a muzicii erudite (muzică religioasă – gregoriană în apus și bizantină în răsărit – și muzică cultă laică).

Începutul muzicii culte în România poate fi marcat de lucrarea Codex Caioni (lat. „codicele lui Caioni”, cunoscută și prin grafia maghiară a numelui, Codex Kájoni) este o culegere de piese muzicale la care au contribuit doi învățați transilvani ai secolului al XVII-lea. Cel mai cunoscut este călugărul franciscan umanist de origine română, constructor de orgi și organist Ioan Căianu (cunoscut și ca Johannes Caioni, Kájoni János).^[2]

Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, muzica cultă de tip occidental este importată în țările române ca urmare a îmbunătățirii situației politice a românilor; în același timp, influențele estice sunt renegate. Sub impulsul curentului artistic numit romantism și a fenomenului „Școlilor naționale”, sunt invocate două direcții: sincronizarea cu muzica cultă din Apus și folosirea muzicii folclorice naționale ca sursă secundară de inspirație. De altfel, orientarea muzicii românești în general se va prezenta ca rezultantă a acestor doi vectori până în ziua de astăzi.

Ca în cazul altor arii culturale, problema „formelor fără fond” justifică insuccesul muzicii culte românești în primele ei decenii. Muzica ușoară își face apariția în jurul anilor 1850 prin operete, fanfare,valsuri, romanțe inspirate de compozitori maghiari sau austrieci ai vremii; cel mai realizat creator român de muzică ușoară din această perioadă este Iosif Ivanovici. Către sfârșitul secolului se dezvoltă o școală românească de interpretare care se bucură de apreciere peste hotare: pe rând, se vor face remarcați cântăreți, pianiști și violoniști români.^[1] La începutul secolului XX se remarcă compozitorulGeorge Enescu, primul creator român ce realizează o sinteză organică, profundă între muzica folclorică românească și tendințele muzicii culte ale vremii sale (este epoca romantismului târziu); el folosește un limbaj muzical modern și experimentează în ariile modală și microtonală.Enescu este considerat cel mai valoros compozitor român din toate timpurile.^[5]